Râdem, plângem, dar mai şi citim

de mai bine de un an caut un film, oricare,fără a fi făcut o obsesie din asta, un film care să mă facă să plâng. dar plâns dintr-ăla la care să-mi sară cămaşa de pe mine. n-am găsit şi nici nu cred să găsesc prea curând(orice recomandare e binevenită).e foarte posibil ca bucureştiul să-mi fi alterat funcţii importante ale organismului. îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar,na, şi băieţii vor să plângă, uneori. :)
există o carte, v-o recomand, flori pentru algernon se numeşte ea, cartea, şi s-ar putea să stârnească la voi ceea ce n-a reuşit la mine vreun film şi nici vreun eveniment din viaţa mea, de vreo 2-3 ani încoace.
n-am plâns citind această carte, dar cu un nod în gât-şi la batistă-tot m-am ales.
o carte în care  retardarea devine punct de reper. în care mila şi suferinţa fac casă-specială- bună cu zâmbetul amar.

Au găsito pe soramea Norma care stă cu mama în Brooklin şi a dat voie pentru operaţiie. Mă vor folosi. Sînt aşa de escitat că deabea pot să scri despre asta.

asta scria charlie gordon, personajul principal, prin primăvară. 



Am recitit deseori primele mele rapoarte de progres şi am văzut acolo analfabetismul, naivitatea copilărească, mintea cu inteligenţă slabă care cerceta, dintr-un loc întunecat, prin gaura cheii, lumina orbitoare de-afară.

acelaşi personaj, charlie gordon scrie acest text câteva luni mai târziu.
eu zic să nu căutaţi mai mult de atât, ci doar să puneţi mâna pe carte, să vă bucuraţi de ea,şi, la rândul vostru, să o daţi mai departe.